Apus, masinarii solare isi inceteaza activitatea, verdele imbibat in mov se prelinge pe lentila ochelarilor mei, imensul glob de sticla se preschimba intr-un borcan aruncat la capatul universului. Poate e timpul pentru o vizita subterana, barurile trebuie sa-si ingrijeasca multimea depresiva.
In incercarea de a-mi folosi worm/mobilul constat o eroare, nu-mi recunoaste amprenta dentara. Astfel sunt nevoit sa comand un picamar umanoid, probabil cea mai proasta idee pentru o seara deja ratata.. La putin timp sunt poftit politicos in capsula de protectie, de un a.i. incapabil sa/mi simta scarba produsa de corporatia solar-age. Introdus in capsula imi cantaresc intreaga zi, cum Erpona m-a dat afara din apartamentul din Burn york cu tot cu hainele depresurizate, chitara touch screen, lentilele apple, antichitati dobandite cu greu din anul de glorie 2050 (a inceput revolutia solara).
Ametit, incerc sa realizez cum am ajuns deja la al treilea pahar de whisky, teleportat n-am fost cu siguranta, drogat? dar totusi, de un robot? Nu-i cu putinta. Imi simt trasnpiratia rece cum imi curge siroaie pe obrazul neras de saptamani, devine din ce in ce mai tentant ca as putea sa-mi pierd mintile. Singur, fara serviciu de 2 luni, parasit, lipsit de vreun sprijin, asta daca nu ii pui la socoteala pe cei cu care imi m inec amarul ocazional. Poate ca o vacanta ar fi binevenita, din moment ce am pastrat cu greu un cont bancar pentru situatii de criza. O ultima evadare spre un final cu mine pe post de purcelus de lapte, dar nu cu un mar in gura, ci un pistol. Simt doi ochi negrii arzandu-mi privirea in gol, barmanul imi spune ca sunt ultimul client si ca este nevoit sa ma dea afara daca ma opun.
Nu-mi pasa de atentionare, ma aplec peste bar, iar intr-o incercare esuata de a atinge o sticla, ma trezesc de partea cealalta, la picioarele barmanului revoltat. Cu ultimele puteri ii spun: whisky la mine!!! In schimb mi se ofera gustul de polietilen combinat cu sange. Mi-e prea greu sa-mi misc capul de pe postasfaltul umed asa ca prefer sa adorm pe nesimtite. Calatorii nebanuite se petrec in mintea mea, colti gaunosi intr-un peeling neincetat, omuleti rosii alearga fantome cu bonete din unghii umane, caini cu trup de sobolani ling acadele uriase in forma de clowni. O rasucire alintata ma face constient de faptul ca dorm intr-un pat sinistru cu baldachin, intr-un asternut de matase rosu aprins, intr-o camera intunecata, cu un candelabru asemanator unei creaturi luminoase din adancurile marilor. Aventura lsdiana isi ia sfarsit cand doi ochi de un galben polenic imi zambesc cald, atat de familiar incat imaginea mamei s-a plasat pe locul doi. Cu miscari insesizabile se aseaza langa trupu-mi strain, divin de tacuta.
O voce impaciuitoare imi spune ca masa e gata si daca am nevoie la toaleta, aceasta este imediat la dreapta dupa iesirea din camera. Fara niciun interogatoriu, vreun dubiu firesc comunicarii cu un necunoscut, cu siguranta nu ma trezisem, desi imi trecea prin cap si scenariul psihopatei pregatita sa ma transeze. Stupid, dar pe cat se poate de naiv, mi-am deschis gura inclestata in incercarea unui semi speech inteligibil, insa un multumesc cu accent texan nu facea parte din plan..atunci am realizat ca sunt cat se poate de treaz, in situatii de panica vorbesc in dodii, monosilabic si cu accente de coada vacii…
Imediat dupa gafa incontrolabila, fiinta cu ochii galbeni, usor amuzata, ma ridica spre iesirea din camera. Precum un catelus urmarindu-si stapanul cobor scarile gigantice din chihlimbar, recent lustruite, uimit de interiorul fastuos, eclectic, unic de ceea ce vazusem pana atunci. O masa in forma de scoica isi etala platourile doldora de preparate artificiale, numai ca acestea nu se comparau cu obisnuitele alimente de pretutindeni, erau cat se poate de reale!!!
Ceea ce m-a infrigurat poate mai mult decat intalnirea cu fiinta cu ochii galbeni, acum transformati intr-un cenusiu cimentos. Cine avea puterea sa procure alimente disparute de mai bine de 50 de ani?
Inainte de evidenta intrebare..Cum este posibil? mi-a pulsat o amintire uitata in sertarele inadaptarii, cum eu la 15 ani, obsesiv imi provocam arsuri in zona pieptului, metri intregi de banda adeziva imi inconjurau trupul silfidic, singurul moment de satisfactie urmand sa fie smulgerea barbara a pielii sangerande, mutilata de flacarile pozelor mele. Ultima data cand am incercat acelasi experiment am ajuns mai mult mort pe o targa flotanta. Atunci mama si-a dat acordul pentru operatia mea de transformare, momentul in care n-a mai contat ca eram un monstru abia constient, o flegma blocata in niste pereti straini, nu, aveam sa devin barbat. Gandurile mi-au fost brusc intrerupte de o aparitie cutremuratoare…
To be continued
